Romanii “este” un popor credincios. Dumnezeu este prezent in tot ce fac, in viata de zi cu zi, in injuraturi si in rugaciuni, in blesteme si invocatii de-a dreptu pagane pana in ritualurile cu reguli stricte ale bisericii. Mii de oameni s-au adunat zilele astea la Mitropolie cu ocazia Sfantului Dimitrie (multam Alin pt corectia asupra numelui). Unii manati de credinta si numai de credinta, altii (probabil ca cei mai multi) veniti cu sperante ca Sfantul le va indeplini unele dorinte, majoritatea legate de sanatate. Iar ultima categorie, cea pe care o detest cel mai mult, pentru profit. O iconita sfintita (in atelieru lu nea gigel), o carticica cu crezul sau alte scrieri pe care mamaie sa o stranga la piept cand saruta moastele.
Ce e de remarcat la oamenii care stau la coada aia imensa (care blocheaza circulatia). Majoritatea sunt oamenii simpli (spre foarte simpli), multe femei, cu varsta peste 45 de ani si cu probleme fizice (poate si psihice) sau care au probleme (in familie, de ordin social, etc.). De ce arata astfel portretu robot? Explicatii sunt multe, cei care au banii se duc la medic sa se vindece, cei tineri nu sunt bolnavi, trec mai usor peste problemele de ordin social, nu au timp de stat la coada sau se duce mama/bunica lor. Ideea e ca romanu se uita spre Dumnezeu numai cand nu mai are sperante in alta parte… si mi se pare mie sau sunt cam multi? Credinta este pentru batranii bolnavi si saraci si se vinde bine.